Om politic, inginer, participant activ la Revoluţia din 1848, prim-ministru al României între 14 februarie – 28 aprilie 1870, Alexandru era văr primar cu Ştefan şi Nicolae Golescu, care au fost, la rândul lor, prim-miniştri ai României.
Studiază la Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti, apoi la Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi din Paris (1834 – 1839), unde a obţinut diploma de inginer.
La 11 august 1839 a înfiinţat – la Paris, alături de Dumitru Brătianu şi Ion Ghica, Societatea pentru Învăţătura Poporului Român, gândită să ridice prin cultură poporul român. S-a întors în ţară pentru prima dată în 1840 pentru a se angaja în funcţii birocratice. În toamna lui 1843 a fondat, împreună cu Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell, Frăţia Francmasonică şi societatea secretă radicală “Frăţia” , ca opoziţie lui Gheorghe Bibescu. În luna aprilie 1848 a fost implicat alături de fraţii Goleşti la pregătirea Revoluţiei din 1848. El publică, la Paris, lucrarea „De l’abolition du servagedans les Principantès danubiennes” (1856), prin care demonstra originea dependenţei personale în Principate,uzurparea drepturilor ţărănimii în timpul domniilor fanariote şi Regulamentului Organic, necesitatea emancipării şi împroprietăririi ţăranilor prin despăgubire.
Temător de perspectiva unei expansiuni ţariste în Balcani, Alexandru G. Golescu a avut o altă atitudine decât cea a guvernului liberal faţă de participarea României la Războiul de Independenţă. Deputat ales în 1876, demisionează din Parlament în semn de protestfaţă de guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu. Spre sfârşitul vieţii, el se va dedica exclusiv familiei sale, având nu mai puţin de11 copii. Alexandru G. Golescu moare pe 15 august 1881, la vârsta de 62 de ani.
